e o postare diferită
de data asta nu e despre mine, e despre noi.
despre tine şi mine. despre ei.

Mulţumesc Eduard.
Mulţumesc Andrei pentru răbdare şi scrisul minunat.
Aserţiunea, mulţumesc pentru pagini.

Renunţasem de vreo trei ore; sau cel puţin aşa imi spunea ceasul meu interior, mereu în urmă. Trei ore în care sufletul îmi bătuse mai rece, mai flămând, mai în gol ca niciodată. Erau trei ore de când bătătorisem trotuarul de pe Conta Vasile, trei ore  de când memorasem plăcuţele de înmatriculare din faţa Federaţiei, trei ore de când mă rugam ca paznicul să nu se înfurie pe mine, trei ore de când C.A. Rosetti devenise cea mai lungă stradă din lume. Ştiam că nu făcusem suficient. Ceva din mine îmi repeta asta obsedant, cu glas tare, atât de tare încât acoperea alternativele care îmi alergau prin minte. „O să scriem despre altcineva, în fond sunt doar patru pagini”.  Cum altcineva?  Mai aveam un sfert de voinţă care striga surd de undeva din spatele timpanelor, dar curajos. Aşa l-am cunoscut pe Eduard Novak.

Încă de la început am ştiut că va fi altfel. De când am ridicat mâna şi ne-am luptat pentru articol, de când formulam timid nişte întrebări, de când ne-am gândit să renunţăm. Să renunţăm, o spunem acum cu capul plecat. Nu ai cum altfel în faţa unui om care nu cunoaşte acest cuvânt. O spune chiar el, nu doar prin glasul său, cât mai ales prin privirea unui om  care în fiecare zi trece linia de sosire primul. În faţa lui Novak ne-am prezentat cu o curiozitate pe care numai un tânăr ar înţelege-o, gata să învăţăm câte ceva despre lumea sportului de performanţă, despre olimpiadă, despre muncă. Încă învăţăm. Fiecare gând, cuvânt pe care Eduard ni-l transmite are în spatele său o poveste. Despre povestea asta vrem să vă scriem. Despre cum timpul s-a comprimat şi trei ore au devenit trei secunde; ne imaginam că dacă am fi fost noi la Londra, cel mai probabil, de emoţii, nu am fi plecat de pe loc. Pentru Eduard Novak însă, aşa ceva nu există. O spune cu o încredere molipsitoare că nu există bariere pe care munca să nu le depăşească şi încrederea că poţi fi cel mai bun. Lucrurile extraordinare pe care le face, le face crezând cu adevărat în ele. 

Despre Novak s-a scris mult; mult după ce a devenit campion olimpic. Laurii performanţei poartă însă, ani de muncă şi sacrificiu. În faţa unei asemenea realităţi, joaca noastră de-a jurnalismul a devenit sublimă. Povestea lui Eduard Novak începe cu mult înainte ca cerneala să curgă la tipar despre performanţele sale. Undeva în Miercurea Ciuc, ca practicând patinaj viteză, campionul îşi cunoaşte debutul. Talentul şi pregătirea sa l-au transformat într-unul dintre cei mai promiţători sportivi ai ţării noastre, chiar dacă în tăcere. Poate încă, nu eram pregătiţi să-l cunoaştem. Visul de a fi campion olimpic la patinaj viteză prindea contur, până când un accident avea să dea vieţii sale un alt curs. Ce a urmat, Eduard descrie ca fiind o perioadă de căutări, de luptă asiduă cu el şi cu ceea ce trăia. Există momente în care viaţa pare să joace în contra-timp cu tine. Ai vrea să renunţi. Novak însă, era mânat de dorul de podium, dar mai ales de un dor aparte: ciclismul pe care anterior îl practicase ca pregătire de vară. Acum vorbeşte cu tâlc despre primele antrenamente în care era învins chiar şi de fete, despre întrebarea „de ce?” care nu-i dădea pace. Răspunsurile le-a primit prin familia sa care a crezut în puterile sale, prin antrenorul său Cristiano Valoppi care a ştiut să scoată ce e mai bun din el. Cel mai aşteptat răspuns a venit la Londra:„după atâţia ani ştiu că a trebuit să trec prin asta pentru a ajunge campion olimpic la ciclism.” Când se gândeşte la Londra, întreaga geografie a momentului o poţi citi pe chipul său.  De aici ne luăm noi seva de determinare în fiecare zi.

Cel mai preţios lucru pe care ni l-a dăruit Eduard Novak a fost să descoperim ce înseamnă cu adevărat să fii campion: o spune cu drag, că pentru el cea mai importantă medalie este fericirea pe care le-o dăruieşte celorlalţi

România are neputinţa de a-şi cunoaşte de multe ori campionii abia după ce au fost încununaţi. Înainte de Olimpiadă am fost puţini. Cu noi, învăţăcei ai scrisului, după ture şi ture în faţa Federaţiei, s-a întâmplat ceva minunat: am fost acolo. Am fost acolo imediat după Beijing, la pregătirile susţinute şi intense pentru 2012. Am corectat, lucrat şi doborât obstacole după obstacole. O competiţie mare se pregăteşte în ani mulţi pentru ca atunci când trebuie, să dai 200% din tine. Am simţit asta, aşa timizi cum eram. Emoţiile sale erau şi emoţiile noastre,care ne alergau inima în piept, încremenindu-ne picioarele. Am fi rămas acolo nemişcaţi, dar Eduard a ştiut că un an excepţional cu rezultate foarte bune la competiţiile internaţionale nu se poate încheia decât pe podium.  Ne-a dus cu el în cursă. Am ajuns la linia de sosire şi am trecut primii. Am văzut podiumul şi am urcat pe el, lângă Eduard Novak. Am fost acolo când publicul aclama reuşita, dar mai ales am fost acolo, de data asta mai mulţi, când Eduard s-a întors acasă. Am fost în Miercurea Ciuc, unde mii de oameni aşteptau pe stradă şi se bucurau de medalia noastră, câştigată prin munca şi lupta unui singur om. Campion a mai fost de multe ori înainte, dar acum era unul din momentele alea în care timpul fuge din cadrane, în care fericirea ta nu mai e doar a ta, e a oamenilor.

Am fost acolo pentru că Eduard Novak ne-a purtat prin tot ceea ce reprezintă. În privirea lui vedem performanţă, rezultate, un imn  care cântă pentru fiecare dintre noi, vedem un om care ne spune necontenit să luptăm şi care ne obligă să o facem prin ceea ce ne dăruieşte. Să trecem si noi la ciclism cu propriile visuri şi idealuri.

„Deşteaptă-te, române!”, asta am citit în ochii lui Eduard Novak. Deşteaptă-te şi treci linia de sosire, primul.

20 000 de leghe sub cuvânt

Gândesc doar în blank.

şi mi-e ruşine să spun că din cauza ta

din cauza ta, de cinci nopţi dom încontinuu

şi nu scriu

nu văd

nu mint

nu simt nimic, nici perna cum visează

cu pătura laolaltă şi despărţiţi

cum suntem noi doi

da, aşa

doar noi şi niciun nimeni la fel

despărţiţi, dar mereu acolo

între oceane, sorbindu-le cu nesaţ şi-o foame

de nu mai ştim unii de alţii pe cine iubim.

şi nu mai ştim nimic de graiul

de care ne era aşa dor când eram muţi

eram

eram aşa, fără „t” ca să-nţelegi.

şi setea, o, doamne setea.

câtă sete era în noi de lume şi de soare

şi de mare şi de vânt

şi de pământ

acum l-aş săruta să ştie

ca sunt doar a lui.

din palma sa degetul meu se simte

şi creşte, până unde creşte

cât ar creşte dacă ar ştii să crească

fără tine.

dacă-aş ştii să fiu mână fără tine

să ne îmbrăţişez.

dacă-aş ştii să fiu literă fără tine

să.

Ia-mă de cuvânt să ne facem continente.

(să ne plimbăm pe ape îmbrăţişaţi)

Ia-mă de mână, atlanticule.

şi din mâna ta să facem ochiul meu

cu ochiul tău de mână

să danseze.

poezie odioasă de dragoste

luni, altă luni, aceeaşi piaţă romană
cu niciun alt om diferit
şi niciun semafor care să iubească
şi niciun stâlp
care să nu fie stâlpul de ieri
şi nici eu nici măcar eu nu m-am schimbat
în roşu să nu mai treacă nicio venă
prin mine.

Trag de vreo 3 luni de mâinile astea, de degetele astea şi nicicum nu se lungesc. nu ştiu de ce mă mir.

De inima mea  trag de vreo doi ani să vină acasă şi nu vrea. spune că nu mai e cum era odată.

cald calm a meu mea al ei lor

şi i-am mai spus că îşi poate aduce tapetul ăla de anii 20 pe care îl urăsc, orice

numai să vină acasă

şi pisica

şi fotoliul cu fluturi pe care stătea elmo vara

şi unde-mi dormeau obraznic pantofii de dans

şi mirosul de tăciune

şi muzica aia care mă face să plâng râzând

şi filmele alea vechi pe care nu le înţeleg

şi gălăgia de care nu puteam dormi în august

şi balconul ăla mereu mai mare decât înainte

unde îmi puneam visele la somn

şi covorul

şi urmele de pe covor, alea negre negre de pe vremea bunicului

şi ţigările

şi vinul

şi oamenii ăia străini,ăia care îţi plac aşa de mult

şi chiar şi trecutul pe care ţi-l dau ţie.

da

e al tău să-l faci

mai al meu decât prezentul

orice

orice orice de oriunde oricât oricum

oricine

doar să vii acasă. Inimă.

sinopsis

Îi mint că-mi vând carnea pe nimic

Nu chiar nimic

o vodcă

doua

Un vis

o vorbă

Un timp

şi-mi alerg mintea pe coapse

să nu se prindă în ghearele lor

şi când se prinde

O fug în piept

şi când ajung

O ajung

Mă ajung

Eu ştiu că mai am un loc

De-un loc

Deloc ascuns

De locul nostru

De demult

Cam de pe vremea în care mă iubeai

între oceane

şi-mi citeai mări tremurând

Tremuram de pasiunea ta

şi nu mă opream

şi ne durea timpul

nu respiram cum respiră oamenii ăştia

de care nu mă mai ascund

şi care mă vând

Mă cumpără

Crezând

Că mă vând

Ca să mă cumpere mai apoi

Tot ei

Minunaţi de pielea mea goală

şi venele mele.

Dar ei nu ştiu că-n pielea mea

Stai tu

şi îi alungi de fiecare dată

cu buzele tale

respiraţia ta

oceanul tău

venele tale

fiinţa ta

din care beau

Beau

şi iar beau

(nu mă las, nu)

ca şi cum n-ar mai fi un strop de vodcă în lumea asta

Din care mai apoi să beau

Tac tic

Tac

Tic

Pe când oamenii mari vor veni să mă ia.

 îi mint că-mi vând carnea pe nimic

când carnea mea nu e nimic

dar eu vreau să scap de ea

să ajung la tine.

Sufletul dintre sâni

Azi facem dragoste în roşu

Îi văd de-aici cum mă doresc,

şi ochii lor nebuni

de ochiul meu singur se leagă,

să mă vadă

fără mă

fără tot

să miroasă

să audă

sufletul (meu)

Pe care-l port cu sfinţenie la petreceri.

Să vadă prin roşu

pe roşu,

sânii mei peste sufletul roşu

pe care în fiecare seară

îl tac

îl alungă

îl vând.

Ei caută roşu.

Caută

caută

Mă caută

mă dezbracă-n roşu.

Dar ei nu-nţeleg că roşul meu

nu-i al meu,

e de la ei,

din ochiii lacomi,

flămânzi de lume şi păcat.

care mă vor.

Şi mă roşu

Şi mă vor

Şi mă cheamă.

Mă cheamă pe-un nume care nu-i al meu.

Şi mă cheamă

Şi mă strigă

Şi mă au

în trup care nu-i al meu.

Dar ei nu văd,

nu înţeleg

nu ştiu

că eu port roşu şi atât

şi niciodată nu ajung la sufletul dintre sâni.

Dar ei nu ştiu că eu

port de fiecare dată un eu

care nu-i al meu,

roşu

nici eu,

nici meu,

roşu

nici mi,

ei nu ştiu că de fiecare dată

mă dezbrac în eu

meu,

mi,

doar când îmi sunt eu

cu tu

un tu

care mă face eu.

de ce nu ne mai vorbim noi, românii (de când, cum, cine, ce, cu cine, cu ce, cu ce nu) (1)

N-ar trebui să scriu acum. Ar trebui să dorm minutele astea dulci de sesiune nocturnă, gândindu-mă la un răsărit amnezic de august, departe de costul capitalului, serii, variabile, grafice fugare şi minciuni (ambiţia dăunează grav sănătăţii), departe. Departe. Suficient de departe încât să fiu aproape de geana ceasului, să te sărut la un colţ de secundă. Iar o bag pe romantisme (variabile, please reload!). Trebuie să îmi intru în pielea de intelectual, gânditor de statistici. Dacă nu, măcar să mă cos de ea.

Încep să mă îndrăgostesc de ideea că, oriunde aş fi, îmi miroase a acasă; chiar şi bucureştiul meu mocnind a caniculă, printre buzele grăbite ale co-naţionalilor mei de sector. Atât de grăbite încât nu se mai sărută (mamă, la mine oamenii nu se mai iubesc... da la mine, aici departe). De-abia îşi vorbesc într-un grai neaoş de „gen” genului ăla pe care-l ştim toţi şi-l folosim acasă să „impresionăm” audienţa (cei mai puţin norocoşi dintre ei -a se vedea subsemnata- care încă nu s-au lepădat de vorba de acasă, nu-şi pot da decât cu presupusul despre acest fenomen). E un fel de grai ciudat prin care spui totul, la decibeli ridicaţi, dar nu spui nimic. Fireşte, vinovatul e cel de lângă tine care, fie e inapt, needucat, nu vrea, nu poate, e nesimţit ori nepregătit, ori ori. Niciodată cel care se exprimă, în acest grai de ev mediu 21.  E interesant (a se citi trist) cum am uitat să ne vorbim. Acum ceva timp ne lipseau cuvintele, acum avem prea multe, dar niciun gând care să le lege între ele strâns. Am zis gând, a se citi drag, a se simţi cu dragoste.

Un cuvânt din copilăria noastră în care şi cele mai mari căzături şi lovituri se înclinau sublim în faţa vorbelor mamei.

Într-o doară, boxele adolescenţilor îşi plângeau foamea de bani.

Dar foamea de cuvânt?

Cui îi e foame de cuvânt? Mie, mie, mie, mie. Ţie.

Să ne-nvelim în pâine cu diftong. Şi-un triftong şi facem de-o olimpiadă naţională de vorbit frumos.

De când am venit aici, am prea mult dor de cuvânt încât m-am gândit să îl închiriez celor care poate îi simt lipsa. E cuminte, stă oriunde (de preferat aproape de inimă să-i ţină de urât), se întreţine cu bun simţ şi puţin respect. Se lasă la crescut cu dorinţa de a evolua şi schimba lumea (ştiu, ultimul e un ingredient tare scump, care nu se găseşte nici măcar pe tarabele din Obor, fie el la o calitate mai slabă). Am puţin şi din el pentru cine este interesat. Şi vă simt pe câţiva.

Pentru detalii, mă găsiţi în bătrânul umil din dreapta care vă roagă să-l ajutaţi să ajungă la metrou, în domnul din parc care vorbeşte mândru despre demnitatea de a fi român, în oamenii politicoşi care îţi întind o umbrelă în ploaie fără să ceară bani, în tinerii care învaţă cu dragoste şi răbdare. Răbdare de timp, răbdare că poate nu mâine, nici poimâine, dar e un Atunci, între mâine şi un colţ de poimâine, când se vor face auziţi şi vor revendica locurile strămoşilor lor. Ai noştri; noi.

Un atunci când poate ne vom putea iar uita unii în ochii altuia; când cuvintele noastre se vor săruta.

Atunci când vom deveni olimpici la singura olimpiadă la care ne-au descalificat până acum încă din calificări.

inversarea eului

mi-e dor de tine. atât de dor că cerul mi se desface

sub paşii de albastrul mâinilor tale căprii

cu care scriam ieri atât de bine

mai bine

decât atunci când ne era bine

şi mi-e bine ca de-un bine

de care nu îmi era dor.

atât de mult îmi era dor-

că nici nu ştiam.

te cheamă litera la mine

silaba

silabisindu-ne uitarea.

povestea mea n-are pantofi şi-aleargă

şi nu mă ia cu ea

şi nu mă lasă

şi nu mă mai duce la tine

vezi? te cheamă marea la mine. Molcom

marea mea pe care-o purtai la gât atât de mândru

revers.

Tu ai vândut marea. marea mare

măririlor mărite din mărire

mărindu-se mai mare de mărire mică micşorată micşorării micşorându-se goală.