N-ar trebui să scriu acum. Ar trebui să dorm minutele astea dulci de sesiune nocturnă, gândindu-mă la un răsărit amnezic de august, departe de costul capitalului, serii, variabile, grafice fugare şi minciuni (ambiţia dăunează grav sănătăţii), departe. Departe. Suficient de departe încât să fiu aproape de geana ceasului, să te sărut la un colţ de secundă. Iar o bag pe romantisme (variabile, please reload!). Trebuie să îmi intru în pielea de intelectual, gânditor de statistici. Dacă nu, măcar să mă cos de ea.
Încep să mă îndrăgostesc de ideea că, oriunde aş fi, îmi miroase a acasă; chiar şi bucureştiul meu mocnind a caniculă, printre buzele grăbite ale co-naţionalilor mei de sector. Atât de grăbite încât nu se mai sărută (mamă, la mine oamenii nu se mai iubesc... da la mine, aici departe). De-abia îşi vorbesc într-un grai neaoş de „gen” genului ăla pe care-l ştim toţi şi-l folosim acasă să „impresionăm” audienţa (cei mai puţin norocoşi dintre ei -a se vedea subsemnata- care încă nu s-au lepădat de vorba de acasă, nu-şi pot da decât cu presupusul despre acest fenomen). E un fel de grai ciudat prin care spui totul, la decibeli ridicaţi, dar nu spui nimic. Fireşte, vinovatul e cel de lângă tine care, fie e inapt, needucat, nu vrea, nu poate, e nesimţit ori nepregătit, ori ori. Niciodată cel care se exprimă, în acest grai de ev mediu 21. E interesant (a se citi trist) cum am uitat să ne vorbim. Acum ceva timp ne lipseau cuvintele, acum avem prea multe, dar niciun gând care să le lege între ele strâns. Am zis gând, a se citi drag, a se simţi cu dragoste.
Un cuvânt din copilăria noastră în care şi cele mai mari căzături şi lovituri se înclinau sublim în faţa vorbelor mamei.
Într-o doară, boxele adolescenţilor îşi plângeau foamea de bani.
Dar foamea de cuvânt?
Cui îi e foame de cuvânt? Mie, mie, mie, mie. Ţie.
Să ne-nvelim în pâine cu diftong. Şi-un triftong şi facem de-o olimpiadă naţională de vorbit frumos.
De când am venit aici, am prea mult dor de cuvânt încât m-am gândit să îl închiriez celor care poate îi simt lipsa. E cuminte, stă oriunde (de preferat aproape de inimă să-i ţină de urât), se întreţine cu bun simţ şi puţin respect. Se lasă la crescut cu dorinţa de a evolua şi schimba lumea (ştiu, ultimul e un ingredient tare scump, care nu se găseşte nici măcar pe tarabele din Obor, fie el la o calitate mai slabă). Am puţin şi din el pentru cine este interesat. Şi vă simt pe câţiva.
Pentru detalii, mă găsiţi în bătrânul umil din dreapta care vă roagă să-l ajutaţi să ajungă la metrou, în domnul din parc care vorbeşte mândru despre demnitatea de a fi român, în oamenii politicoşi care îţi întind o umbrelă în ploaie fără să ceară bani, în tinerii care învaţă cu dragoste şi răbdare. Răbdare de timp, răbdare că poate nu mâine, nici poimâine, dar e un Atunci, între mâine şi un colţ de poimâine, când se vor face auziţi şi vor revendica locurile strămoşilor lor. Ai noştri; noi.
Un atunci când poate ne vom putea iar uita unii în ochii altuia; când cuvintele noastre se vor săruta.
Atunci când vom deveni olimpici la singura olimpiadă la care ne-au descalificat până acum încă din calificări.
