Din părul tău lumină
am păstrat o geană
cu care să mă acopăr nopţile
în care nu mi-e frig,
nici somn,
ci doar dor.

Văzduhul e căprui
gândindu-se la tine
muşcând haotic din asfaltul
dintre noi
şi noi.

şi mie,
mie mi-a rămas
minunea
îmbrăţişării silabelor noastre
într-o beţie de alfabet
algoritmic
din matematicile tălpilor noastre

cu care alerg.

Şi când alerg,
mi-e trupul gând de tine.

Şi când stau,
doar stau
aşa,
rezemată de timp,
stau
ca şi cum ar fi
doar o secundă între noi doi,
o secundă
stearpă
pe care o iubim între piepturile noastre.

doi.

I se spune proză.

Trupul meu are prea multe consoane. Prea mult „nu”, prea mult mâine, prea mult mereu. Prea mult eu. Prea mult din prea multul ce ne lipseşte nouă.

Din amândoi a mai rămas doar „doiul”.

Tot mai la stânga, tot mai la sud, în timpanul meu se frânge marea tot mai Neagră.

E tot.

ş-un Nimic

Mai am o sută de metri, o sută şi pot îmbrăţişa.

Te pot.

Te sunt.

renunţ. Vezi?

Sunt surdă de atâta alergat revers din colţul paginii (tastaturii).  Nici nu mai ştiu încotro îmi dorm cuvintele. De ceva timp, nu mai ştiu.

simt.

De ceva timp, am doar ceva.

un ceva entropic

ceva-ul nostru din cerul grizonat din dunga ferestrei tale mov de pe sub geana noastră albastră

albastru

ochiul

gândul

vioara

genunchiul

din toate, cu minus mă regăsesc

acelaşi pribeag prin vama

perpendiculară pe visele noastre sărate.

-ia un băţ şi scrie-ne visul într-o inimă.

azi

sunt majoritar.

majoritar om

nu-mi sunt a mea decât din amândurora

amândoi

Doi.