e o postare diferită
de data asta nu e despre mine, e despre noi.
despre tine şi mine. despre ei.

Mulţumesc Eduard.
Mulţumesc Andrei pentru răbdare şi scrisul minunat.
Aserţiunea, mulţumesc pentru pagini.

Renunţasem de vreo trei ore; sau cel puţin aşa imi spunea ceasul meu interior, mereu în urmă. Trei ore în care sufletul îmi bătuse mai rece, mai flămând, mai în gol ca niciodată. Erau trei ore de când bătătorisem trotuarul de pe Conta Vasile, trei ore  de când memorasem plăcuţele de înmatriculare din faţa Federaţiei, trei ore de când mă rugam ca paznicul să nu se înfurie pe mine, trei ore de când C.A. Rosetti devenise cea mai lungă stradă din lume. Ştiam că nu făcusem suficient. Ceva din mine îmi repeta asta obsedant, cu glas tare, atât de tare încât acoperea alternativele care îmi alergau prin minte. „O să scriem despre altcineva, în fond sunt doar patru pagini”.  Cum altcineva?  Mai aveam un sfert de voinţă care striga surd de undeva din spatele timpanelor, dar curajos. Aşa l-am cunoscut pe Eduard Novak.

Încă de la început am ştiut că va fi altfel. De când am ridicat mâna şi ne-am luptat pentru articol, de când formulam timid nişte întrebări, de când ne-am gândit să renunţăm. Să renunţăm, o spunem acum cu capul plecat. Nu ai cum altfel în faţa unui om care nu cunoaşte acest cuvânt. O spune chiar el, nu doar prin glasul său, cât mai ales prin privirea unui om  care în fiecare zi trece linia de sosire primul. În faţa lui Novak ne-am prezentat cu o curiozitate pe care numai un tânăr ar înţelege-o, gata să învăţăm câte ceva despre lumea sportului de performanţă, despre olimpiadă, despre muncă. Încă învăţăm. Fiecare gând, cuvânt pe care Eduard ni-l transmite are în spatele său o poveste. Despre povestea asta vrem să vă scriem. Despre cum timpul s-a comprimat şi trei ore au devenit trei secunde; ne imaginam că dacă am fi fost noi la Londra, cel mai probabil, de emoţii, nu am fi plecat de pe loc. Pentru Eduard Novak însă, aşa ceva nu există. O spune cu o încredere molipsitoare că nu există bariere pe care munca să nu le depăşească şi încrederea că poţi fi cel mai bun. Lucrurile extraordinare pe care le face, le face crezând cu adevărat în ele. 

Despre Novak s-a scris mult; mult după ce a devenit campion olimpic. Laurii performanţei poartă însă, ani de muncă şi sacrificiu. În faţa unei asemenea realităţi, joaca noastră de-a jurnalismul a devenit sublimă. Povestea lui Eduard Novak începe cu mult înainte ca cerneala să curgă la tipar despre performanţele sale. Undeva în Miercurea Ciuc, ca practicând patinaj viteză, campionul îşi cunoaşte debutul. Talentul şi pregătirea sa l-au transformat într-unul dintre cei mai promiţători sportivi ai ţării noastre, chiar dacă în tăcere. Poate încă, nu eram pregătiţi să-l cunoaştem. Visul de a fi campion olimpic la patinaj viteză prindea contur, până când un accident avea să dea vieţii sale un alt curs. Ce a urmat, Eduard descrie ca fiind o perioadă de căutări, de luptă asiduă cu el şi cu ceea ce trăia. Există momente în care viaţa pare să joace în contra-timp cu tine. Ai vrea să renunţi. Novak însă, era mânat de dorul de podium, dar mai ales de un dor aparte: ciclismul pe care anterior îl practicase ca pregătire de vară. Acum vorbeşte cu tâlc despre primele antrenamente în care era învins chiar şi de fete, despre întrebarea „de ce?” care nu-i dădea pace. Răspunsurile le-a primit prin familia sa care a crezut în puterile sale, prin antrenorul său Cristiano Valoppi care a ştiut să scoată ce e mai bun din el. Cel mai aşteptat răspuns a venit la Londra:„după atâţia ani ştiu că a trebuit să trec prin asta pentru a ajunge campion olimpic la ciclism.” Când se gândeşte la Londra, întreaga geografie a momentului o poţi citi pe chipul său.  De aici ne luăm noi seva de determinare în fiecare zi.

Cel mai preţios lucru pe care ni l-a dăruit Eduard Novak a fost să descoperim ce înseamnă cu adevărat să fii campion: o spune cu drag, că pentru el cea mai importantă medalie este fericirea pe care le-o dăruieşte celorlalţi

România are neputinţa de a-şi cunoaşte de multe ori campionii abia după ce au fost încununaţi. Înainte de Olimpiadă am fost puţini. Cu noi, învăţăcei ai scrisului, după ture şi ture în faţa Federaţiei, s-a întâmplat ceva minunat: am fost acolo. Am fost acolo imediat după Beijing, la pregătirile susţinute şi intense pentru 2012. Am corectat, lucrat şi doborât obstacole după obstacole. O competiţie mare se pregăteşte în ani mulţi pentru ca atunci când trebuie, să dai 200% din tine. Am simţit asta, aşa timizi cum eram. Emoţiile sale erau şi emoţiile noastre,care ne alergau inima în piept, încremenindu-ne picioarele. Am fi rămas acolo nemişcaţi, dar Eduard a ştiut că un an excepţional cu rezultate foarte bune la competiţiile internaţionale nu se poate încheia decât pe podium.  Ne-a dus cu el în cursă. Am ajuns la linia de sosire şi am trecut primii. Am văzut podiumul şi am urcat pe el, lângă Eduard Novak. Am fost acolo când publicul aclama reuşita, dar mai ales am fost acolo, de data asta mai mulţi, când Eduard s-a întors acasă. Am fost în Miercurea Ciuc, unde mii de oameni aşteptau pe stradă şi se bucurau de medalia noastră, câştigată prin munca şi lupta unui singur om. Campion a mai fost de multe ori înainte, dar acum era unul din momentele alea în care timpul fuge din cadrane, în care fericirea ta nu mai e doar a ta, e a oamenilor.

Am fost acolo pentru că Eduard Novak ne-a purtat prin tot ceea ce reprezintă. În privirea lui vedem performanţă, rezultate, un imn  care cântă pentru fiecare dintre noi, vedem un om care ne spune necontenit să luptăm şi care ne obligă să o facem prin ceea ce ne dăruieşte. Să trecem si noi la ciclism cu propriile visuri şi idealuri.

„Deşteaptă-te, române!”, asta am citit în ochii lui Eduard Novak. Deşteaptă-te şi treci linia de sosire, primul.