de câte ori am pierdut pe calea victoriei

cu câtă trudă, cu cât zel, azi

dar nu doar azi,

mai mult mâine decât azi

am călcat,

păşit-am mai mult decât călcat

şchiopătând,

cu ceasul in palmă

din trotuarul ce duce către tine

minciuni.

Nimic nu mai duce la tine

Nici măcar timpul.

Şi scriu

scriu,

dar nu scriu

mai mult decat zic

si nu zic mai mult

decat tac,

tac

si respir

respir

de tine.

Totul îmi duce a tu

sacadat

sterp

şi egoist,

uitând de mine,

uitându-ma

mă uit.

Am pornit să scriu proză. Am pornit stând cu genunchii pulsând a dor, alergând vicios spre tu. Alergând? Niciodată n-am alergat. Stau. Stau aşa, şoptindu-te. Mie mi-am mai lăsat un deget din geana ta care să le zâmbească turiştilor de pe victoriei. bucureştiul a uitat de mult. A uitat de mult să bată. Al meu bucureşti e azi e al nimănui.

bucureştiul a înghiţit ceasul şi sughite.

Aici, blogul se întreabă când te-ntorci.

Din părul tău lumină
am păstrat o geană
cu care să mă acopăr nopţile
în care nu mi-e frig,
nici somn,
ci doar dor.

Văzduhul e căprui
gândindu-se la tine
muşcând haotic din asfaltul
dintre noi
şi noi.

şi mie,
mie mi-a rămas
minunea
îmbrăţişării silabelor noastre
într-o beţie de alfabet
algoritmic
din matematicile tălpilor noastre

cu care alerg.

Şi când alerg,
mi-e trupul gând de tine.

Şi când stau,
doar stau
aşa,
rezemată de timp,
stau
ca şi cum ar fi
doar o secundă între noi doi,
o secundă
stearpă
pe care o iubim între piepturile noastre.

doi.

I se spune proză.

Trupul meu are prea multe consoane. Prea mult „nu”, prea mult mâine, prea mult mereu. Prea mult eu. Prea mult din prea multul ce ne lipseşte nouă.

Din amândoi a mai rămas doar „doiul”.

Tot mai la stânga, tot mai la sud, în timpanul meu se frânge marea tot mai Neagră.

E tot.

ş-un Nimic

Mai am o sută de metri, o sută şi pot îmbrăţişa.

Te pot.

Te sunt.

renunţ. Vezi?

Sunt surdă de atâta alergat revers din colţul paginii (tastaturii).  Nici nu mai ştiu încotro îmi dorm cuvintele. De ceva timp, nu mai ştiu.

simt.

De ceva timp, am doar ceva.

un ceva entropic

ceva-ul nostru din cerul grizonat din dunga ferestrei tale mov de pe sub geana noastră albastră

albastru

ochiul

gândul

vioara

genunchiul

din toate, cu minus mă regăsesc

acelaşi pribeag prin vama

perpendiculară pe visele noastre sărate.

-ia un băţ şi scrie-ne visul într-o inimă.

azi

sunt majoritar.

majoritar om

nu-mi sunt a mea decât din amândurora

amândoi

Doi.

turist.

Mi-am luat din nisip o geană
să respir.
aşa cum o făceam pe buzele tale.

nisipul mi-e coardă vocală
ca-n zilele în care chitara mâinii tale
îmi săruta timid urechea.

Mi-am luat din apă o scoică
să vorbesc.
aşa cum o făceam prin degetele tale.

marea mi-e ureche
ca-n nopţile-n care alergam asfinţitul de pe umerii tăi
pe buzele mele.

mi-am luat din cer un fir de nor
să ajung.

S-ajung mare
s-ajung val
s-ajung vânt
s-ajung piatră
s-ajung umbră
s-ajung algă
s-ajung meduză
s-ajung turist
s-ajung pas
s-ajung nisip
sub picioarele tale.

                                                                                                       din nisip, 2011

din sertar.

mă ispitesc literele c-un harem

de metafore păcătoase.

E “m”, “a”, “i”

“n”

E nu.

În seara asta mi-e dor de tine

mi-e Mai dor.

               

„m”

Mă odihnesc în cireaşa ochilor tăi.

„a”

Aruncă-mi din fluviul mâinii tale nisipul de pe umăr.

„i”

                Inimii mele îi e cald de mare.    

„m”.

                Mai strânge-mă-n braţe.

                mi-e cer din dor de tu.

                „n”.

               

Passo doble:      Strânge-mă-n braţe

                                               MAI.

                

lui Peter Pan şi iegărilor mei coloraţi

1896- primul sărut „de’adevăratelea” la tv.
ţi-ar fi plăcut
de fapt, am fi râs amândoi de cât m-aş fi fâstâcit

explicându-l

facem mate’ din nou
cum ştim cel mai bine
sorbindu-ne pălmile perpendiculare.

Hai să ne dividem la doi să vedem cât suntem de impari

            
eşti un pribeag în Marea tot mai Neagră a timpanelor mele
Vreau să-mi nisip din ochii tăi o buză de Atlantic
tremur în lagune de cuvânt
până mâine timpul ne coase câte-o cută
dincolo, putem orice.

A, da-niciun semn de punctuaţie

2011- vreau să mă măsori cu o fereastră

mă întreb noi
de ce nu ne putem săruta
aşa cum cerul sărută afaltul
în ploile de august?

de ce nu ne putem plimba
aşa cum se plimbă norii prin pădure
iarna?

de ce nu ne putem minţi
aşa cum minte pixul mâna în seara
de decembrie?

Mă întreb
da
mă întreb noi
noi, noi
de ce nu putem fi
să fim
aşa cum era cândva firea
a fi fiire
fiiam
nefiire.

am un altceva. mi-e de soare, mi-e de vânt.
"cum?"
am un altceva. mi-e de mâini.
"de ce?"
am un altceva. mi-e de tălpi.
"cine?"
am un altceva. mi-e de cal.
"pe unde?"
am un altceva. mi-e de troleu.
"când?"
am un altceva. mi-e de buză.
când
mi-e de altceva
"nu altceva"
altceva pe care-l am,
nu
Mi-e de altceva
cuvânt
cu altceva.

                Îmi eşti o floare de chibrit

                din negrul tocului de uşă

                atât de roşu de la vin

                şi alb

                de la talpă.

                În cer am mai fost.

                păsări

               

                mi-e sufletul nălucă pe o sârmă

                Îmi eşti din sârmă ghimpi

                din unghia cărnii albastru

                de verdele zăpadă

                din cer.

                Mi-e cer din dor de tu.

                Mi-e culcuş podul palmei tale

                şi topogan de himere

                şi marţipan

                Şi poate un pic de părere de rău.

                şi poate câte ceva din echinocţiul lunii trecute

                şi poate puţin parfum de frunză de lemn

                şi poate puţin din ploaia ce ne-a botezat

                şi poate puţin ruj pe oglinda

                ochilor tăi

                şi poate puţin noroi pe covorul mamei

                Şi poate nimeni la semafor.

                şi poate o pulpă din intersecţia respiraţiei tale

                şi poate un cot din geamul de pe colţ

                şi poate o sprânceană din şoseaua care duce

                la tine

                şi poate un ochi din trotuarul ros de pandişpan

               

                Şi poate un triunghi din cercul paralelipiped din stradă.

                şi poate un sertar din buzunarul meu

               

                Şi poate mult din tine.

                Motto:  ne-Am avut.

                     Sunt un semafor.

                   Am strâns în paginile acestea toate sâmbetele şi o vioară Stradivarius

 în care îmi hibernează gândul 

Din cuvânt, într-o zi, ne vom face continente şi ne vom plimba pe ape îmbrăţişaţi. Promit.

Gândesc doar în „blankuri” 

               Astăzi suntem impari.

               

                ne suntem durerea.

                ne suntem trecutul.

                ne suntem televizorul.

                ne suntem fotoliul.

                ne suntem cafeaua.

                ne suntem metroul.

                ne suntem locomotiva.

                ne suntem hârtia.

                ne suntem alfabetul.

                ne suntem matematica.

                ne suntem frigul.

                ne suntem canicula.

                ne suntem fumul.

                ne suntem soarele.

                ne suntem luna.

                (ne) suntem cerul.

                Astăzi NE suntem.

                                                                                                              impari.

    hai să mergem până acolo

                unde nu mai este niciun „până”

                şi niciun „aici”

                şi niciun „dincolo”

                şi niciun „departe”

                şi niciun „aproape”

                şi niciun om care să râdă.

                tac. te ascult

                unghi revers:

                toată lumea râde

                e totul „aproape”

                e totul „departe”

                e totul „dincolo”

                e totul „aici”

                e totul „până”